Solidari în apărarea intereselor lor ameninţate de vijelia reformelor, precum şi în ura îndreptată împotriva domnitorului pus pe fapte mari, cercurile conducătoare din cele două partide şi-au întins mâinile peste tranşeele disputelor politice şi au pus cu nădejde umărul la răsturnarea lui Cuza. Erau atât de porniţi împotriva aceluia pe care la început îl aclamaseră, încât nu s-au jenat nici de josnicia acţiunii lor, nici de crasa nerecunoştinţă cu care au înţeles să-i răsplătească memorabilele sale înfăptuiri, situate ferm şi pilduitor dincolo de anumite derapaje în cârmuire, ci ei au mers cu mişelia până la capăt, adică până la abdicarea impusă cu grăbire pe timp de noapte. Iar Cuza a avut înţelepciunea şi demnitatea să nu protesteze (oricum protestele ar fi fost zadarnice), conştient fiind că nici un sacrificiu nu este prea mare atunci când în joc sunt interesele supreme ale ţării şi poporului tău, interese pe care domnitorul a înţeles să le respecte chiar atunci când ele au fost întruchipate de grupul nedemn al conjuraţilor. Şi astfel, îmbrâncit de la spate de forţele aceluiaşi destin orb ce-şi făcea mendrele şi continuă până în zilele noastre să şi le facă pe toate meleagurile locuite de români, Alexandru Ioan Cuza a luat calea fără întoarcere a pribegiei, de unde i-au fost aduse în ţară doar osemintele, pentru a fi îngropate cu o mult prea tardivă cinstire la moşia sa de la Ruginoasa…
Au urmat în istoria zbuciumată a
politicii româneşti noi şi noi episoade, unele demne şi înălţătoare,
altele îndoielnice şi ambigue, aşa ca manevrele de culise ale
Brătienilor pentru subordonarea monarhiei, ori ca guvernarea înclinată
spre orice fel de compromis a lui Gheorghe Tătărescu, pentru ca îndată
după aceea totul – fapte, oameni şi ţară – să se prăbuşească în genunea
bolşevismului… Din nefericire, nici după evenimentele din Decembrie ’89
lucrurile în politica românească n-au urmat un traseu drept şi clar, ci
unul sinuos şi incert, fie pentru că n-a existat de la început o clasă
politică şi o voinţă majoritară, categoric opusă comunismului, fie
pentru că „oamenii de bine” (a se citi foştii mari mahări comunişti şi
securişti) s-au mişcat cu repeziciune, au umplut după pofta inimii vidul
de putere iscat tot de ei şi au creat o reuşită aparenţă de democraţie.
Iată de ce străinii, în speţă apusenii,
nu se arată prea îngrijoraţi de excesele exerciţiului democratic
dâmboviţean, chiar atunci când în văzul şi auzul întregii lumi se
derulează penibilul spectacol al neînţelegerilor dintre preşedinte şi
prim-ministru, un prim-ministru numit constituţional de preşedinte, dar
apoi tot constituţional de neclintit, sau atunci când în urma
aranjamentelor de culise din Parlament, preşedintele este anchetat şi
apoi suspendat cu o majoritate confortabilă. Să ne amintim că
aproximativ la fel a procedat floarea cea vestită a politicii apusene în
momentele cruciale ale istoriei noastre, ca de pildă după al doilea
război mondial, când – se ştie prea bine – am fost cedaţi ruşilor!
Sigur, altele sunt condiţiile istorice
şi politice astăzi, îndeosebi de când România a aderat la Uniunea
Europeană. Însă pentru apuseni şi ai lor, noi rămânem în continuare
aceeaşi exotici ciudaţi şi interesanţi atunci când nu devenim agasanţi
în comportament, cu o politică pe măsură, căci ea nu face decât să
continue peste falia provocată de comunism, coordonatele echivoce şi
imprecise ale politicii noastre clasice – o politică în care un loc de
prim rang îl deţin scandalurile, acuzaţiile, reclamaţiile, precum şi
nelipsitul proces de diabolizare al unor politicieni mai vechi şi mai
noi…. De unde și interesul tot mai restrâns al străinilor vizavi de
România, al oamenilor de afaceri în mod special (firește, cu excepția
pungașilor, precum cei ce se dau de ceasul morții, doar-doar vor pune
labele pe aurul de la Roșia Montana), de unde şi situaţia foarte
delicată pe care încet dar sigur ne-o adjudecăm în cadrul Uniunii
Europene, mai exact la periferia ei economică şi politică, loc unde avem
toate şansele să zăcem mult şi bine de-acum încolo.
Căci cu contraperformanţele noastre
politico-economice din perioada de aderare şi de-acum, tot mai mulţi
dintre oficialii apuseni încep să ne vadă aşa cum la vremea lui ne
vedea Raymond Poincaré: „Ce vreţi, spunea el, suntem aici (la Bucureşti n.a.) la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…”
Autor: George Petrovai
Sursa: Ziarul Natiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu